Satele Săseşti – Fundal istoric şi cultural

Peisajul rural al Satelor Săseşti din Transilvania reprezintă unul dintre ultimele peisaje medievale ale Europei rămase neschimbate după sute de ani, în care agricultura non-intensivă coexistă cu o bogăţie de floră şi faună. Zona reprezintă un peisaj administrat prin proceduri tradiţionale, un amestec de pajişti de luncă şi stepă, terenuri arabile şi pădure, care păstrează şi acum schema administrării medievale a terenurilor, cu văi împădurite, cu păşuni şi fâneţe pe pantele line şi pe terase, cu loturi arabile şi lunci micuţe în văile plate din preajma satelor. Asemenea peisaje au dispărut din aproape toată Europa modernă.

„Saşii” au sosit în Transilvania de sud-est în secolele 12-13, într-o zonă ce cuprindea judeţele Braşov şi Sibiu, precum şi o mică parte din judeţul Mureş (vezi Fig. 1). Au venit la chemarea Regatului Ungar, să apere de invadatori graniţele estice ale Europei creştine. Au întemeiat atunci aproximativ 200 de sate şi 7 mari oraşe/ cetăţi fortificate – de aici provenind şi numele german al Transilvaniei, Siebenbuergen.

Săseasca nu există ca limbă scrisă. Ea seamănă, în vorbire, cu olandeza şi cu dialectele germane inferioare din Luxemburg. Fiecare sat îşi are dialectul lui, localnicii identificând imediat satul sau zona de unde provine orice sas.

Casele se construiau păstrând stilul originilor vest-europene din secolele 12-13. Timp de secole, satele şi-au păstrat structura neschimbată, iar mărimea aproape neschimbată, fiind în mod obişnuit construite de o parte şi de alta a unui curs de apă.

Fiecare casă are ziduri înalte şi o poartă mare, suficient de largă pentru a lăsa să treacă o căruţă încărcată cu fân. Înăuntru se află o curte pietruită, ferită de ochii privitorilor, cu locuinţa de-a lungul unei laturi (sau al amândurora), urmată de grajduri şi coteţe de porci, în capătul curţii, perpendicular, aflanduse o mare şură pentru fân. În spatele şurii e o mică grădină de legume (aproximativ o jumătate de hectar), iar după aceasta cam un hectar de livadă. Aceasta reprezintă de obicei graniţa terenului ce aparţine casei, de multe ori fiind marcată printr-un şir de nuci, în spatele cărora se află păşunea satului sau terenurile arabile.

Centrul spiritual şi defensiv al fiecărui sat era biserica fortificată. Când erau atacaţi, saşii se refugiau – împreună cu vitele lor – în interiorul zidurilor bisericii, unde aveau depozite de alimente şi o fântână, ceea ce le permitea să reziste asediilor. De fapt, chiar şi pe timp de pace, gospodarii îşi ţineau şunca afumată şi slănina în nişte nişe răcoroase construite în zidurile groase ale bisericilor, tăindu-şi în fiecare duminică o cantitate suficientă pentru toată săptămâna următoare. Acest obicei se păstrează şi acum în unele sate.

Pajiştile stepice de o mare biodiversitate, fâneţele depresionare, lăstărişurile, luncile şi pădurile de stejar sau carpen reprezintă habitate ameninţate în Europa, fiind strict protejate sub Directiva „Habitate” a UE. Zona cuprinde numeroase specii de plante şi animale ameninţate la nivel naţional şi internaţional.

Legături economice şi culturale cu peisajul şi conservarea

Pajiştile atât de bogate în flori îşi datorează supravieţuirea legăturilor socio-economice şi culturale intime pe care le au cu satele. Dacă aceste legături vor fi retezate, pajiştile nu vor putea supravieţui.

Satul tipic din această zonă are 200 de familii, majoritatea acestora ţinând cîte 2-3 vaci şi 10-20 de oi. Vacile sunt mulse în gospodărie dimineaţa şi seara. O parte din lapte este consumat în familie, iar restul e vândut, fiind de multe ori singura sursă de venit a familiei. Oile sunt ţinute pentru lapte (care e folosit în întregime la prepararea brânzei) şi pentru carne. Prin urmare, aproape toţi sătenii sunt implicaţi în agricultură în mod activ.

În fiecare primăvară are loc o întrunire în cadrul căreia se aleg păstorii care vor avea grijă de turma satului, pe baza reputaţiei acestora şi a cantităţii de brânză pe care propun să o ofere proprietarilor de oi drept „chirie”. În lunile de vară, oile sunt ţinute la una sau două stâne temporare aflate de cele mai multe ori la câţiva kilometri depărtare de sat. Prin acele locuri bântuie lupi şi urşi, în fiecare vară fiind ucise câteva oi şi poate chiar câte un măgar (de urşi bâtrâni de obicei, mai degrabă decât de lupi). Turmele de oi sunt păzite de câini ciobăneşti foarte răi.

Mulsul oilor si prepararea brânzei se execută manual, la stânele de vară, iar bogăţia unică a florilor şi ierburilor de pe păşuni dau acestor brânzeturi un caracter aparte. Brânza este dusă în sat o dată sau de două ori pe săptămână, cu căruţa cu cai sau cu măgari.

În timpul verii, majoritatea familiilor sunt la câmp, cu secera sau cu grebla în mână, unde fac fân cu care îşi hrănesc animalele în timpul iernii. În lunile de iarnă, încălzirea şi gătitul se fac cu ajutorul unor sobe în care se ard lemne aduse din crângurile de stejar şi carpen de pe dealuri. Tot acestea furnizează material şi pentru uneltele folosite în agricultură sau în gospodării, care se fac şi acum în sate. Iată cum, fie vară, fie iarnă, viaţa sătenilor se află mereu în strânsă legătură cu peisajul înconjurător.